15 aug. 2010

The unexpendables


Cu ani în urmă, mă gândeam cum ar fi arătat un film cu toţi actorii din liga "super-action" adunaţi laolaltă? Ăştia erau pe atunci Arnold, Van Damme, Charles Bronson (R.I.P.), Chuck Norris, Sly şi... alţi câţiva probabil. E interesant că uneori zicala "toate visele se împlinesc, dar puţin prea târziu" devine valabilă.
Sylvester Stallone a vrut să realizeze (ca actor şi regizor!) un film de acţiune în care apar toţi tovarăşii lui "de arme", adică mulţi dintre actorii pe care îi consideram "unexpendables" în anii '90. Omu' a luat telefonu' (după cum însuşi relatează în interviuri recente) şi i-a sunat pe Mickey Rourke, Bruce Willis, Dolph Lundgren, Eric Roberts şi pe Arnold Schwarzenegger, actualul guvernator al Californiei, pentru a-i chema "la acţiune". A reuşit să adune un număr impresionant de (foste) vedete Action/Adventure/Thriller, mai puţin pe Jean-Claude Van Damme şi Chuck Norris, care au refuzat oferta datorită inconsistenţei rolurilor, dacă ar fi să ne luăm după declaraţiile "oficiale". Sly a replicat tot în presă: "I talked to Van Damme. I talked to [Steven] Seagal. I even talked to Chuck Norris. (...) But there are certain considerations, like insanity".
The Expendables (S.U.A., 2010) este un film din altă epocă, realizat de oameni care nu vor să-şi accepte vârsta şi limitele. De aceea este un film atât de american, atât de cheesy şi pe placul celor care se uitau la T2 şi Rambo de sute şi mii de ori la rând fără să se plictisească. Sly dovedeşte încă odată, după recidivele din ultimii ani, că nu vrea să se despartă de cea mai prolifică perioadă a carierei sale, de epoca Rambo, Cobra, Lock Up, care se cam termină cu Cliffhanger. Nemaiexistând voinţa de a regiza filme de felul acela, în urma transformării treptate a Hollywood-ului (după 2000) într-o fabrică de manele costisitoare, Sly "a luat situaţia de gât", în stilul rolurilor care l-au consacrat. A vânat o armată de 15 (!) producători, a găsit un director de imagine specializat pe action (Jeffrey L. Kimball), care a scos nişte cadre excesiv de bâţâite pentru vârsta lui, iar apoi a apelat la amicii dupe vremuri şi la câţiva actori care, după mintea lui, ar fi în vogă acum (deci "noua generaţie"- Jason Statham, Jet Li, Terry Crews etc.). Prin această alegere, filmul a avut de pierdut mai mult decât prin scenariul reciclat ("a group of mercenaries attempt to overthrow the government of a small South American island" - come on, it's 2010, the nineties are over, man!), care este doar un pretext pentru a aduna impresionanta distribuţie enumerată mai la vale. Arnold nu apare decât vreo 2 minute, în care zice vreo 2 poante (Arnold: "Let's have dinner..." - Stallone: "OK. When ?" - Arnold: "In a thousand years") şi pleacă, deci prezenţa lui în scenariu e pur şi simplu expendable. Dar prezenţa lui alături de Bruce şi Sly în aceeaşi secvenţă e un cadou pentru fani.
La acest film nu te duci pentru a vedea ceva original, sau o performanţă regizorală. Pare o altă escapadă nostalgică, care prin efortul entuziast al veteranilor genului devine memorabilă.

2 aug. 2010

3 mănăstiri din Muntenia

Am făcut o scurtă plimbare în căutarea unor frumoase mănăstiri "muntene", prin zona Judeţului Ilfov, care în viitor probabil va face parte din arealul metropolitan al capitalei în continuă expansiune.
Am început cu Sfânta Mănăstire Snagov, unde se presupune că ar fi înmormântat faimosul domnitor Vlad Ţepeş.
Mănăstirea este izolată pe o insulă a lacului Snagov, locuită de un singur "vieţuitor", care este automat şi stareţ. De notat faptul că nu s-au adunat niciodată suficient de mulţi bani pentru construirea unui modest pod de lemn către insulă, deşi aceasta e înconjurată de vilele diverşilor parveniţi din Bucureşti.

Următorul punct de pe traseu a fost Mănăstirea Căldăruşani, aflată la un drum decopertat şi acoperit de colb, în aşteptarea agonizantă a unei asfaltări. Aici a studiat pictura pentru o perioadă şi Nicolae Grigorescu.
Am mâncat nişte pufuleţi şi am băut niscaiva apă călâie de la atâta arşiţă, după care am pornit mai departe.

Ultimul obiectiv a fost Sfânta Mănăstire Sitaru, sau "Balamuci" (derivată din vechea denumire a zonei - "Valea Muşii", unde se înnecase fiica unui boier local). Ascunsă într-un zăvoi, mica mănăstire adăpsteşte o biserică supranumită "Voroneţul Ţării Româneşti", datorită picturii deosebite.
Din liniştea şi intimitatea acestei frumoase mănăstiri ne-am întors spre Bucureşti.
Am aflat că tot zilele acestea, RATB a pus pe drumuri nişte autobuze speciale pentru pelerinii dornici să viziteze mănăstiri din apropierea capitalei (în special pensionari). Ideea e onorabilă, dar aplicarea a lăsat de dorit, ca deobicei pesemne...